3
Martie 9th, 2009
Intr-un moment de luciditate am condamnat umanitatea… precum Sodoma şi Gomorra, deşi nu am creat-o eu.
Umbrele, străinii, mincinoşii, toţi atât de aparte şi atât de asemenea când e vorba de ego, de temeri si de erori. Rasa ipocrită! Asta ne e caracteristica universal valabilă, iar atunci când unul încetează pentru o clipă a mai juca rolul ipocritului, devine patetic. Sinceritatea pare patetică, inspiră milă, dezgust, rareori înţelegere sau compasiune. Si poate pentru că fiecare se simte mai comod în propria sinceritate, în ipocrizie şi nu are nevoie de altceva. Zi de zi încercăm să supravieţuim imaginii pe care ne-o creăm, pe care ne-o dorim într-un moment sau în altul mai mult sau mai puţin important în realitate. In realitate, noi nu percepem implicaţiile acţiunilor noastre. In realitate, suntem ghidaţi de dorinţe, de necesităţi, de planuri şi de aşteptări. Asta e tot ce vrem şi ne place să vedem. Ideile, dorinţele şi aşteptările noastre să devină realitate. Suntem toţi în căutarea fericirii, însă şirul dorinţelor şi aşteptărilor e nesfârşit, asemenea fericirii. Trebuie ca suferinţele si deziluziile să se instaleze în ego-urile noastre pentru a percepe realitatea. Pentru a înţelege că mereu, cu fiecare clipă, cu fiecare gând, dorinţă sau aşteptare, ne îndepărtăm de realitate, de adevăr, de sinceritate şi ne afundăm în ipocrizie, crezând că suntem pe drumul cel bun. Cu trecerea timpului ne dăm seama de asta, ne transformăm în persoane mature. Asta înseamnă maturitate, a percepe ipocrizia ta, a celorlalţi şi a zâmbi placid uneori, a se întrista alteori, a se consola şi tot aşa… a juca roluri. Acasă e nevoie de un martor care să suporte toate acestea şi în afară de asta, să nu sufere de aceeaşi boală, să nu fie precum noi. E insuportabil să vezi eşecul celuilalt, pe care se presupune că îl iubim, însă mai mult de atât este a vedea eşecul tău în ochii celuilalt şi respingerea acestuia. Fiecare decepţie, fiecare iluzie spulberată este asemenea unui pumnal înfipt în coaste, în grumaz, în centrul emoţiilor. Fiecare trezire la adevăr e jalnică, pentru că totul începe cu o minciună. Strămoşii au procreat din dorinţă şi instinct, apoi rasa a evoluat şi a zis că şi-o pune din dorinţă şi iubire, aşa încât, instinctului i s-a conferit un rol prea dificil, pe care nu îl poate îndeplini până la capăt. Din compasiune s-a născut iubirea. Din pasiune s-a născut dorinţa şi viitorul. Un viitor plin de compasiune este însă unul patetic, care nu va exista decât ca eroare, ca excepţie sau contrast necesar. Lumea acceptă mai degrabă compromisul şi ipocrizia decât sinceritatea şi compasiunea. Pur şi simplu, sunt doi termeni fatali. Sinceritatea şi compasiunea sunt scantei, sunt slăbiciuni ale ego-ului de scurtă durată, deşi, poate de mare intensitate, pentru care la fel, poate, se sting in graba. Ne privim, ne dorim, ne minţim şi ne aşteptăm ca totul să meargă bine. Să se împlinească ceea ce de la început a fost o minciună, poate deloc rău intenţionată, ci instinctuală. Putem jura iubire şi totuşi să o călcăm în picioare în chestiune de secunde. Inceputul e mai dificil în orice acţiune, apoi obişnuinţa marchează vieţile noastre invizibile, mizerabile şi ipocrite. Doare şi minciuna şi adevărul, însă singuratatea nu a salvat specia, evoluţia şi alte bla-bla-uri care afirma cu oarece aura sapientiala ca a evolua inseamna a distruge. Poate că familia a fost cea mai bună idee ce i-a venit omului. Poate acum nu mai e la modă si poate se va găsi ceva mai bun, o altă metodă de a înlătura sentimentele de culpabilitate, de a conferi o libertate cât mai mare. Insă ego-urile răman aceleaşi, precum celebra zicala -lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba-. Vreau să ştiu cum se explică două lucruri, a fi capabil de a se arunca în gol pentru celălalt din iubire, iar apoi a înşela, a trăda jurăminte, a decepţiona şi a recunoaşte cu o sinceritate ipocrită, tot din iubire. Care ar fi morala?
A dori alt trup, a satisface acea dorinţă, a plăcea, a dori mai mult, a crede că iubeşti… şi ulterior a recunoaşte celuilalt -m-am indrăgostit de alt EU, ne vedem de un anotimp si îmi pare rău… îţi spun deoarece tin la tine şi nu te pot minţi-. In concluzie, nu te pot minţi la infinit, când nu mai am nevoie de tine. Devin sincer şi te fac să vrei să nu mă fi cunoscut. Când sunt sătul, agasat de prezenţa ta, atunci când respiraţia ta pe mine mă sufocă şi căldura trupului tău îmi scurtcircuitează sinapsele, atunci imi devii insuportabilă, desi, erai o prezenţă cândva adorată… Atunci se recurge la adevăr sau chiar minciună, prea puţin importă din moment ce scopul e acelaşi. Vreau să văd lumina zilei fără să privesc chipul tău. E trist… cine ar fi crezut? insă nu putem fi sinceri si cu noi înşine si cu celălalt. Nu avem încredere în noi insine şi nici în celălalt. Micile sincerităţi şi încrederea aparentă acoperă o structură emoţională instabilă, patetică si ipocrită. Se ascunde un EU de care mă tem, de care mă ruşinez si de care nu vreau să se ştie. De ce şi pentru ce, este nesemnificativ. Ne fandosim cu politeţuri şi zâmbete largi de dragul unor minciuni confortabile, nicidecum adevăruri, pentru a nu zdruncina acel EU epileptic.
A privi un chip care te dezbracă din priviri, care te face să zâmbeşti timid, să pleci capul o clipă pentru a te aduna şi a răspunde încrezător chemării este într-adevăr ceva plăcut, ceva emoţionant, însă cumva, cândva, acel chip va înceta din neputinta, a stimula natura noastra consumatoare de inedit. Asta a fost tot. Un -bună străine!…- urmat de bla-bla-uri pentru a putea fi sinceri intr-un final. Atat a fost tot. EU epileptic, mincinos patologic, ipocrit înnăscut, pur şi simplu nu are sens să încerci să îndrepţi lucrurile si să te simţi culpabil. Asta eşti, atat eşti, zâmbeşte! Mâine se va găsi alt ipocrit mai mare decât tine.
One Response to “3”
Lăsaţi un răspuns
See also:
- flippyflop (Septembrie 27th, 2009)
- euroieftini.. (Septembrie 18th, 2009)
- 2012 la un bats aruncare.. (August 21st, 2009)
- … (Martie 15th, 2009)
- felicitari (Martie 14th, 2009)
Mai 1st, 2009 la 19:30
…uno puede estar obsesionado toda la vida por el remordimiento, no por haber elegido el error, porque siempre cabe arrepentirse, sino por no haber podido probarse a si mismo que se era incapaz de elegir el error…
[Reply]