atit
Decembrie 16th, 2009
flippyflop
Septembrie 27th, 2009
doo piese de duminica asa.. ca mi’am ratacit ideea..
euroieftini..
Septembrie 18th, 2009
aseara se discuta pe un oarecare chat cum sta treaba cu "aia de’a te simti european".. si era efident ca problema sa fie tratata asa, ca la medic, te doare?! eh! pe altii ii doare si mai si.. sau pe altii ii doare si mai si de durerea ta.. sau pe noi nu ne doare! adica.. ia muie! problema nu ar fi ca ves’doamne nush ce cacatsi de europeni nu ne respecta, or ca se pisha pe noi, or ca se simt mai europeni decit altii, problema ar fi ca insusi tsaranul de romin se caca pe el, la el, la altu si daca se poate la cit mai multsi. de alfel sintagma lui e asa "ramai cu ce bagi in gura si cu ce tragi in pula".. sa zici mersi ca te cunosc.
nu tin cont de statut, posibilitati, rasa, natie, sex si tot asa.. omu din start im displace daca’i crescut in oltenia, moldova si capitala.. triunghiu bermudelor. e qestie de mentalitate si disciplina.. nu mai vbesc de cultura si alte determinisme grele pt ficat. la fel im displac tots cei care put, care put peste masura, care put si nici ca’i intereseaza ca putoarea lor poate sa provoace homofobie.. da daca mai is si de culoare e si mai si.. ca problema alora colorati e alta. au pula mai mare decit in mod normal si d’aici se mai nashte o simtire.
cum e sa fii european? sa maninci paste or sarmale? porc sau oaie? sa bei bere dupa vin? sa’ts cada mutra din senin? cum e sa fii mai tsopirlan?
2012 la un bats aruncare..
August 21st, 2009
si zici ca dupa nush cite luni sa rup tacerea, linistea.. doar asa pt ca traim intr’o lume frumoasa. mi’ash varsa stomacul daca n’ash tine prea mult la spaghetele pe care le’am cinat intr’o obisnuita graba mai ceva ca la festinele regale. careva se’ntreba qiar si’acu ce dracu se’ntimpla cu romanii.. nush ce rost ish are totush intrebarea, care probabil si’o fi pus’o si vlad acu sute de ani, dupa care totush i’a tras in adevaratu cuvint al tsepei si fara prea mult feedback, totush.. acu dupa atitea generatii care n’au varsat singe pt tsara, dupa atitea stirpe de hotsi care n’au mai platit nici o paguba.. e efident ca genetica ne’omoara. pe toti pensionarii care’odinioara se multumeau cu’n bilet la mare’n vacantele de vara, neajutorati ajunsi cu gindul doar sa piara. pe toti acesti invatati ce spun -sa nu mai platim dari la stat, sa ne’adunam si sa sqimbam jugu- pe ce? pe’o piatra de moara.. afaceristii de duzina si incompetenta lor si mai grozava, n’au invatat nimic din intselepciunea populara. au mai venit si altii cu pecetsile lor variate si dusi au fost la fel, o diferenta doar, pensie de demnitar in spate. ca da.. mie’m puteti spune ca n’am incredere in societate, in politica si contabilitate si asta pt ca’n privinta voastra mereu am dreptate. doar un cataclism grozav le’ar mai putea sqimba pe toate s’apoi’om mai vedea cu astia care’or ramanea. lumea se guverneaza doar in termenii autotalitarismului.. daca unde e o persoana apare o problema, inlatura persoana si problema dispare, daca pe linga altele si constiintsa e un lucru inventat de jidani, extermina’i sa nu cumva sa le treaca si alte inventii prin cap.. si totush altii mai spun ca nu exista victorii in istorie obtinute fara iubire. si io ma intreb ce diavol a fost invins vreodata cu iubire? ce netrebnic din carne si oase? si cita iubire tre sa pui in plicurile doctorilor pe paturile de spital? cita iubire? cita intelegere? compasiune? lumina? bai idiotilor!! cita vreme va veti mai sapa singuri gropi? nu stiti ca pina si treaba asta tre s’o faca cineva specializat si platit pt asta.. de n’ats avea oqi, ats da vina pe evolutsie, iar de i’ats avea desqisi..??gasiti voi o solutie??
…
Martie 15th, 2009
Pas în doi
Cine sunt prin mine în parte?…
fiarã turbatã ce muscã cu poftã din carne
Cine esti tu în mine cetate?…
Nevrozã ce-mi zdruncinã tâmpla,
vortex cromatic de clipe animate,
oglindã strâmbatã ce-mprãstie spectrul
pe piatra cioplita de sine pentru eternitate.
felicitari
Martie 14th, 2009
en que sentido cambiara la vida?.. que no cambiara nunca para todos
6
Martie 12th, 2009
Te trezeşti la un momentdat la o masă rotundă, restrânsă, cumva entuziasmat, printre bătrâni sau cel puţin asta e impresia. Senzaţionalul fapt de a fi între oameni mari, de a asculta si de a savura o bere, deşi nu era nici locul nici timpul. In alt moment, te trezeşti într-o discutie si îţi începi pledoaria. Si firesc, începi cu pronumele atât de nepersonal "eu" şi evident, survine întrebarea arogantă a omului ştiutor -ce înţelegi prin eu?- Ai spus si tu, eu, nu-i asa? Acum întregul univers s-a oprit din funcţiune şi e atent la tine. Ce înseamnă eu?
Nici acum nu-mi aduc aminte ce importanţă avea acest eu si probabil deoarece era eul nepotrivit la locul nepotrivit sau doar s-a abuzat de el atunci când masa rotundă, restrânsă, nu părea cea a cavalerilor lui Arthur. Oricum, o lecţie proastă din care nu a rămas nimic. Au mai fost şi altele cu acelaşi rezultat, până când s-a pierdut interesul, s-a conturat o imagine şi s-a disipat o iluzie şi la urma urmei, dezamăgire.
Nu cred pe nimeni care vine şi îmi spune că nu a avut dezamăgiri sau că nu are şi dacă nu se aşteaptă la ele, cu atât mai rău. In acele clipe îmi doream să fiu cineva, pentru a putea scăpa de aroganţa comesenilor şi eventual a fura ceva. Târziu am realizat că eram prea mult chiar si pentru toţi la un loc. Si clipele trec şi se duc atât de departe. Acum îmi dau seama că am îmbătrânit şi mi-e greu să recunosc. Aş vrea să nu fie aşa. Am pierdut acea vigoare, acea energie, acea dorinţă de a învăţa ceva, de a deveni cineva. Toate sunt atât de lipsite de importanţă… Acel eu, într-adevăr n-avea importanţă.
Egocentrismul de care am fost acuzat şi probabil sunt acuzat în continuare e singurul mecanism pragmatic de interpretare, ce poate din nefericire este şi singurul util. Spun doar poate, căci la fel de conştient sunt şi de alte mecanisme, forme si viziuni, personale si impersonale. Până la urmă, dacă mie îmi e bine în pielea mea şi în felul meu, de un altul mă îndoiesc. Insă fiecare are dreptul să aleagă să fie, să ştie, să dorească si să poată, în propriul fel. Incerc să sar peste viziuni generale şi să conchid faptul că, timpul trecut e atât de trecut încât nu mai poate fi retrăit, simţit, aşa cum iasomia mereu va mirosi a iasomie şi îşi va păstra intensitatea, doar că eu uit întâia ei aromă. Am îmbătrânit în aşa fel încât clipele se petrec mai mult în între timp, iar acolo se pierd ca într-o gaură neagră şi aşa toate îşi pierd importanţa. Sunt scântei ce nu pot aduce lumina acolo unde s-a născut întunericul. Intre timp, eul nu are importanţă, eul e repudiat. Asta înseamnă că sunt mai bun decât mine? Cu siguranţă că nu… şi din când în când încerc să mă întorc dar e prea târziu. Atât de trecut şi de târziu încât mi-am devenit inaccesibil. Tu ce înţelegi când spui -eu-? Ce pretinzi? Stii că vine un moment in care nu mai are importanţă? si nu că ar fi avut să aibă. Probabil nu ai înţeles. Probabil nu te-ai întrebat prea multe niciodată. Probabil ai să sfârşeşti fără să ştii vreodată, că nu ai şansa să trăiesti prezentul, aşa cum afirma poetul -acum e încă mâine-… iar mâine n-a mai fost, căci nu-mi aduc aminte.
tum tum
Martie 11th, 2009
reelax.. nu rata momentu inoportun d’ats epuiza ineptsiile! mai lasa si pe altsii..
p.s. e doar o remarca.. nedesprinsa din biblie, coran, baglavale ghitta si tot asa
…
Martie 10th, 2009
Trei zile la malul mãrii
Trãim, iubim, murim,
aceeasi soartã pentru fiecare,
dar pânã-n ultima suflare
suntem nebuni dupã destin.
Trei zile pe un mal de mare
surziti de val, orbiti de soare,
totul pare nimic din întâmplare
si ne urâm pe noi,
cãci nu putem urî pe fiecare.
Frumoasã mai presus de orice floare
plãpândã, a sufletului alinare
existi pentru-a iubi, dar ce oroare,
cãci esti zdrobitã, mereu cãlcatã în picioare.
Si astfel ne-ntrebãm plini de mirare:
de unde-i rãul si ce-i viata oare?
ãste trei lacrimi reci de cãlãtoare
vãrsate pe nisipul unui mal de mare.
Tânjim, nãdãjduim, gresim,
o luptã pentru fiecare
si pânã-n ultima suflare
suntem robiti de-acest delir.
3
Martie 9th, 2009
Intr-un moment de luciditate am condamnat umanitatea… precum Sodoma şi Gomorra, deşi nu am creat-o eu.
Umbrele, străinii, mincinoşii, toţi atât de aparte şi atât de asemenea când e vorba de ego, de temeri si de erori. Rasa ipocrită! Asta ne e caracteristica universal valabilă, iar atunci când unul încetează pentru o clipă a mai juca rolul ipocritului, devine patetic. Sinceritatea pare patetică, inspiră milă, dezgust, rareori înţelegere sau compasiune. Si poate pentru că fiecare se simte mai comod în propria sinceritate, în ipocrizie şi nu are nevoie de altceva. Zi de zi încercăm să supravieţuim imaginii pe care ne-o creăm, pe care ne-o dorim într-un moment sau în altul mai mult sau mai puţin important în realitate. In realitate, noi nu percepem implicaţiile acţiunilor noastre. In realitate, suntem ghidaţi de dorinţe, de necesităţi, de planuri şi de aşteptări. Asta e tot ce vrem şi ne place să vedem. Ideile, dorinţele şi aşteptările noastre să devină realitate. Suntem toţi în căutarea fericirii, însă şirul dorinţelor şi aşteptărilor e nesfârşit, asemenea fericirii. Trebuie ca suferinţele si deziluziile să se instaleze în ego-urile noastre pentru a percepe realitatea. Pentru a înţelege că mereu, cu fiecare clipă, cu fiecare gând, dorinţă sau aşteptare, ne îndepărtăm de realitate, de adevăr, de sinceritate şi ne afundăm în ipocrizie, crezând că suntem pe drumul cel bun. Cu trecerea timpului ne dăm seama de asta, ne transformăm în persoane mature. Asta înseamnă maturitate, a percepe ipocrizia ta, a celorlalţi şi a zâmbi placid uneori, a se întrista alteori, a se consola şi tot aşa… a juca roluri. Acasă e nevoie de un martor care să suporte toate acestea şi în afară de asta, să nu sufere de aceeaşi boală, să nu fie precum noi. E insuportabil să vezi eşecul celuilalt, pe care se presupune că îl iubim, însă mai mult de atât este a vedea eşecul tău în ochii celuilalt şi respingerea acestuia. Fiecare decepţie, fiecare iluzie spulberată este asemenea unui pumnal înfipt în coaste, în grumaz, în centrul emoţiilor. Fiecare trezire la adevăr e jalnică, pentru că totul începe cu o minciună. Strămoşii au procreat din dorinţă şi instinct, apoi rasa a evoluat şi a zis că şi-o pune din dorinţă şi iubire, aşa încât, instinctului i s-a conferit un rol prea dificil, pe care nu îl poate îndeplini până la capăt. Din compasiune s-a născut iubirea. Din pasiune s-a născut dorinţa şi viitorul. Un viitor plin de compasiune este însă unul patetic, care nu va exista decât ca eroare, ca excepţie sau contrast necesar. Lumea acceptă mai degrabă compromisul şi ipocrizia decât sinceritatea şi compasiunea. Pur şi simplu, sunt doi termeni fatali. Sinceritatea şi compasiunea sunt scantei, sunt slăbiciuni ale ego-ului de scurtă durată, deşi, poate de mare intensitate, pentru care la fel, poate, se sting in graba. Ne privim, ne dorim, ne minţim şi ne aşteptăm ca totul să meargă bine. Să se împlinească ceea ce de la început a fost o minciună, poate deloc rău intenţionată, ci instinctuală. Putem jura iubire şi totuşi să o călcăm în picioare în chestiune de secunde. Inceputul e mai dificil în orice acţiune, apoi obişnuinţa marchează vieţile noastre invizibile, mizerabile şi ipocrite. Doare şi minciuna şi adevărul, însă singuratatea nu a salvat specia, evoluţia şi alte bla-bla-uri care afirma cu oarece aura sapientiala ca a evolua inseamna a distruge. Poate că familia a fost cea mai bună idee ce i-a venit omului. Poate acum nu mai e la modă si poate se va găsi ceva mai bun, o altă metodă de a înlătura sentimentele de culpabilitate, de a conferi o libertate cât mai mare. Insă ego-urile răman aceleaşi, precum celebra zicala -lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba-. Vreau să ştiu cum se explică două lucruri, a fi capabil de a se arunca în gol pentru celălalt din iubire, iar apoi a înşela, a trăda jurăminte, a decepţiona şi a recunoaşte cu o sinceritate ipocrită, tot din iubire. Care ar fi morala?
A dori alt trup, a satisface acea dorinţă, a plăcea, a dori mai mult, a crede că iubeşti… şi ulterior a recunoaşte celuilalt -m-am indrăgostit de alt EU, ne vedem de un anotimp si îmi pare rău… îţi spun deoarece tin la tine şi nu te pot minţi-. In concluzie, nu te pot minţi la infinit, când nu mai am nevoie de tine. Devin sincer şi te fac să vrei să nu mă fi cunoscut. Când sunt sătul, agasat de prezenţa ta, atunci când respiraţia ta pe mine mă sufocă şi căldura trupului tău îmi scurtcircuitează sinapsele, atunci imi devii insuportabilă, desi, erai o prezenţă cândva adorată… Atunci se recurge la adevăr sau chiar minciună, prea puţin importă din moment ce scopul e acelaşi. Vreau să văd lumina zilei fără să privesc chipul tău. E trist… cine ar fi crezut? insă nu putem fi sinceri si cu noi înşine si cu celălalt. Nu avem încredere în noi insine şi nici în celălalt. Micile sincerităţi şi încrederea aparentă acoperă o structură emoţională instabilă, patetică si ipocrită. Se ascunde un EU de care mă tem, de care mă ruşinez si de care nu vreau să se ştie. De ce şi pentru ce, este nesemnificativ. Ne fandosim cu politeţuri şi zâmbete largi de dragul unor minciuni confortabile, nicidecum adevăruri, pentru a nu zdruncina acel EU epileptic.
A privi un chip care te dezbracă din priviri, care te face să zâmbeşti timid, să pleci capul o clipă pentru a te aduna şi a răspunde încrezător chemării este într-adevăr ceva plăcut, ceva emoţionant, însă cumva, cândva, acel chip va înceta din neputinta, a stimula natura noastra consumatoare de inedit. Asta a fost tot. Un -bună străine!…- urmat de bla-bla-uri pentru a putea fi sinceri intr-un final. Atat a fost tot. EU epileptic, mincinos patologic, ipocrit înnăscut, pur şi simplu nu are sens să încerci să îndrepţi lucrurile si să te simţi culpabil. Asta eşti, atat eşti, zâmbeşte! Mâine se va găsi alt ipocrit mai mare decât tine.
